Exclusiv! Laura Vasiliu: "Cristi Mungiu mi-a schimbat cariera"

Există şi actori inocenţi, plini de candoare, încrezători în viitor şi convinşi că filmul românesc se află pe drumul cel bun. Unul din ei este Laura Vasiliu, care a cunoscut succesul după distribuirea sa în filmul “4 luni, 3 săptămâni şi două zile”.

“Mungiu e cel mai mare regizor”

Ai spus că, după festivalul de la Cannes, vei dormi patru luni, trei săptămâni şi două zile. Chiar te-ai odihnit atâta timp?
Am avut nevoie doar de câteva zile de somn, pentru că, la încheierea festivalului de la Cannes, am fost foarte obosită. Într-adevăr, am avut parte de un eveniment deosebit de frumos, dar care mi-a consumat din energie. Eram obosită şi din cauza faptului că am avut emoţii.

Pentru tine, a avut un impact foarte mare acest festival, când te-ai trezit dintr-odată pe covorul roşu?
Cred că m-a impresionat, dar am avut emoţii în limita bunului-simţ. Eu fusesem şi în trecut la Cannes, am participat la gală, am vizitat oraşul. Mi-am dorit din tot sufletul ca Dumnezeu să mă ajute să joc într-un film câştigător. Nu pot afirma că festivalul m-a zdruncinat, ci mai degrabă că a fost foarte frumos.

Cum crezi că ţi-a schimbat viaţa filmul regizat de Cristian Mungiu?
Cred că atât premiul primit la Cannes pentru acest film, dar mai ales regizorul mi-a schimbat substanţial cariera. Cristi Mungiu are o importanţă extraordinară în traiectoria mea profesională. În afara faptului că este un regizor desăvârşit, talentat, Mungiu este şi un om excepţional.

Este Mungiu cel mai mare regizor român la ora actuală?
Da. Datorită rezultatelor pe care le-a avut, datorită succesului de care s-a bucurat filmul, eu cred că, într-adevăr, este cel mai bun în momentul de faţă.

Cum aţi colaborat?
Niciodată nu s-a enervat şi mi-a plăcut că nu are un stil dur de a lucra cu colegii săi de pe platoul de filmare. Stăpâneşte foarte bine comunicarea. De fapt, eu îl ştiam dinaintea turnării filmului, nu a fost primul meu contact vizual cu el.

 Cetăţean de onoare al oraşului natal

Ai revenit la preocupările tale de zi cu zi, iar acum eşti în continuare actriţă la Teatrul “Tony Bulandra” din Târgovişte?
Da, joc la Târgovişte din 2004, prima mea piesă acolo a fost comedia “Gâlcevile din Chioggia”, în regia lui Laurian Oniga, unde am interpretat un rol masculin. A fost ideea regizorului să mă distribuie într-un astfel de rol, iar mie nu mi s-a părut un efort supraomenesc să intru în pielea personajului, mi s-a părut foarte tentant. La Târgovişte locuiesc într-un apartament cu o colegă de scenă, Irina Melnic.

Ai fost numită cetăţean de onoare al oraşului tău natal, Piatra Neamţ. A cui a fost ideea?
Am fost propusă de doi consilieri ai primăriei oraşului, iar ulterior mi s-a acordat diploma de cetăţean de onoare. Sunt cea mai tânără persoană decorată cu acest titlu din tot municipiul. Am primit cu mare emoţie acest premiu care pe mine m-a flatat, pentru că printre cetăţenii de onoare ai oraşului Piatra Neamţ se află, de exemplu, şi Andrei Şerban, cu care nu mă pot compara. În plus, cetăţenii de onoare sunt destul de puţini, aşa că m-a impresionat şi mai mult. De altfel, mi s-a acordat înainte acest titlu şi de către oraşul Târgovişte.

Acum mergi pe stradă şi te recunoaşte lumea?
Da, iată o schimbare, dacă tot vorbeam de schimbări! Mi se întâmplă din ce în ce mai des. Fac naveta între Târgovişte, Bucureşti şi Piatra Neamţ, dar nu mă plâng.

Cum te-ai orientat spre actorie, deşi ai terminat un liceu de turism?
Când eram copil, urmăream marile filme ale cinematografiei americane, mama îmi citea traducerea, pentru că eu eram prea mică. Apoi, am urmat cursuri de teatru la începutul liceului, pentru că mereu am visat să ajung actriţă. Eram pasionată de teatru încă din copilărie, nu pierdeam nicio piesă, pentru că părinţii mă duceau la teatru. Părerea mea despre un tânăr care vrea să urmeye meseria de actor era că îţi trebuie mult curaj. Adevărul e că mie, la început, mi-a lipsit curajul, nu puteam depăşi emotivitatea care mă caracterizează. Totuşi, mi-am luat inima în dinţi, mi-am depăşit temerile şi am dat la teatru.

Emotiva Laura Vasiliu

Ce se poate schimba în lumea filmului românesc?
Am încredere în ţara asta, cred că se pot face multe. Ne aflăm pe drumul cel bun. Mă uit la televizor şi observ că zi este promovat un actor sau un cântăreţ. Din păcate, sunt mulţi cei care nu aleargă pe culoarul nostru. Practic, în domeniul acesta nu e loc pentru toată lumea, ci doar pentru actorii adevăraţi.

De ce eşti atât de emotivă? Este un lucru evident, nu sunt prima care îţi spune. Chiar tu ai recunoscut mai devreme…
Orice actor este, la un moment dat, mai mult sau mai puţin emotiv. Te asigur că toţi actorii au emoţii înaintea unui spectacol. Eu nu am întâlnit artist care să nu aibă emoţii, numai că unii şi le ascund. Emoţiile dau viaţă personajelor pe care le interpretăm.

Emotivă era şi Găbiţa, personajul tău din “4 luni, 3 săptămâni şi două zile”. Ce alte asemănări găseşti între tine şi ea?
Sper că nu mă asemăn cu personajul pe care l-am interpretat. Găbiţa se caracteriza printr-o anumită lentoare pe care şi eu o am uneori, dar eu am un temperament vulcanic, diferit de al ei. Şi mie mi se întâmplă, ca şi ei, să fiu comodă, dar foarte rar. O altă asemănare între mine şi ea ar fi o anumită întârziere de a acţiona. Eu nu sunt foarte hotărâtă în anumite momente, dar nu pot spune că indecizia este trăsătura dominantă a caracterului meu. Pot spune că personajul Găbiţa reflectă întocmai poporul român din perioada comunistă: incapabil de a acţiona, fricos, depăşit de situaţie, nesigur, neputincios. Poate că este normal ca acest personaj să nu le placă tuturor, deşi este complex. Unii cred că este personaj negativ. Cineva m-a întrebat la Cannes dacă Găbiţa este victimă sau dacă manipulează. Nu ştiu sigur, poate sunt adevărate ambele variante, dar cred că nu este un personaj rău în esenţa sa. Cu toţii am trecut prin coşmarul comunismului şi nu trebuie să îi judecăm pe oamenii de atunci.

Celor de la Cannes cum li s-a părut filmul?
Povestea a şocat, pentru că ei nu ştiau realităţile din ţara noastră. Totuşi, ţin să precizez că nu a fost un film documentar, ci o situaţie de viaţă foarte bine prezentată. Proiectul lui Cristi Mungiu va continua, dar nu va fi păstrat niciun actor.

Între Juliette Binoche şi Angelina Jolie

Povesteşte-mi despre vedetele de la Cannes! Cu cine te-ai întâlnit?
Offf, nu am avut timp nici să respirăm. Exista un protocol pe care trebuia să îl respectăm, adică să mergem la conferinţe de presă, să ne conformăm programului lor. Pot spune că am remarcat acolo mult bun-gust, nu era nimic care să deranjeze sau să epateze. Am văzut-o pe Juliette Binoche, una din actriţele mele preferate, care dă dovadă de discreţie şi frumuseţe conţinută. Eu şi Angelina Jolie am fost coafate de stilistul lui Catherine Deneuve.

Ce fel de rol ţi-ar plăcea cel mai mult să interpretezi?
Nu am nicio preferinţă, nu pot să spun că vreau să joc exclusiv în drame. Dacă scenariul e bun şi cred în el, dacă rolul mi se potriveşte, atunci accept. Eu cred că este foarte dificil să te transpui în pielea omului de mijloc, să interpretezi obişnuitul şi banalul. Mie mi-ar plăcea foarte tare să joc alături de Oana Pellea, dacă tot vorbim de preferinţe.

Eşti retrasă sau ai o viaţă socială activă?
De multe ori mă izolez şi citesc tot felul de cărţi sau ascult muzică clasică. Uneori simt nevoia să ies cu prietenii, de obicei la restaurant, pentru că nu îmi plac cluburile şi locurile gălăgioase.

Dar cu Cristi Mungiu şi Anamaria Marinca te mai întâlneşti?
Da, relaţia dintre noi s-a sudat. Am rămas prietenă cu ei şi cu Vlad Ivanov, colegul nostru de platou. Anamaria mă sună mereu, sunt foarte bucuroasă că păstrăm legătura.

Ce te-a ajutat cel mai mult în carieră?
Eu nu am crezut în şansă, ci în muncă. Am fost ajutată şi de Dumnezeu.

Ce e iubirea pentru tine?
Dacă nu trăim în iubire, de ce mai trăim? Eu am primit foarte multă dragoste de-a lungul vieţii. La rândul meu, pot oferi multă iubire. Sunt o persoană serioasă, care îşi recunoaşte calităţile şi defectele. De exemplu, sunt egoistă, poate din cauza faptului că nu am fraţi.

(Interviu publicat în ianuarie 2008)

Foto: Claudiu Cioteanu