Gambrinus, simbolul timpului apus

Ruină, praf, geamuri sparte, şobolani, uşi mâncate de carii, ziduri căzute. Şi amintiri. Multe amintiri. E tot ce-a mai rămas dintr-un simbol. Un simbol al intelectualităţii bucureştene de pe vremuri. Un simbol al deceniilor de la începutul veacului trecut. Al bunei-dispoziţii de odinioară. Al boemei de atunci. Al boemei dispărute. Al lui Caragiale.

Purta numele de Gambrinus. Bulevardul Regina Elisabeta colţ cu Ion Brezoianu. Parterul hotelului Cişmigiu. S-a scris istorie acolo. S-au depănat literaturi. S-a polemizat. S-a râs şi s-au legat prietenii. Sau, pur şi simplu, s-au discutat banalităţi. Pentru o simplă convingere, nu trebuie decât să îl recitim pe Caragiale. Verva scrierilor lui este, de fapt, verva prezentă la Gambrinus. Un locaş mitic al Miticilor. Şi al intelectualilor bucureşteni care se adunau aici întocmai cum parizienii aveau Montmartre-ul lor, iar londonezii se strângeau în cafenelele cartierelor Chelsea şi Hampstead.

A trecut mai bine de un secol de când localul odată celebru a fost deschis. Se spune că era prin anul 1901. I.L. Caragiale, alias conu’ Iancu, personaj cu un neegalat şi spumos talent în a surprinde cu stiloul viaţa bucureşteană, a deschis o berărie. Locaţia era plasată undeva vizavi de fostul Teatru Naţional, pe Calea Victoriei, adică acolo unde azi se află Novotel. Da, Novotel, clădirea aceea ciudată, care împleteşte coloane alături de arhitectură futuristă şi care a fost condiţionată să arate aşa. O ciudăţenie, dar una care dă bine.

Gambrinus nu a fost prima încercare a lui Caragiale de a înfiinţa un local. În 1893, el mai avusese o berărie, „Mihalcea şi Caragiale”, la Bucureşti, pe strada Gabroveni. Plus una la Bacău, al cărei nume ne scapă momentan.

N-a durat mult până când Gambrinus a devenit un adevărat brand al urbei, asociat mereu cu numele lui Caragiale. Şi uite-aşa scriitorul a ajuns şi „afacerist”. Şi berar. Şi s-a asociat cu Grigoraş Dinicu.

Peste câţiva ani, la 1912, un domn arhitect pe nume Nicolas Pissiota, de origine macedo-român, şi vărul său, Argir Culina, au construit, exact pe bulevardul Regina Elisabeta de azi, un imobil luxos, cu şase niveluri, denumit ulterior Hotel Cişmigiu. Iar Caragiale s-a mutat cu berăria sa la parterul hotelului de care vorbeam. Clientela era pe măsura spiritului patronului: ziarişti, scriitori, politicieni, oameni de teatru, artişti. Veneau aici să lege discuţii, să pună ţara la cale şi să bea o bere bună, renumită în întregul oraş. Trei lei halba de Cazino. Un leu jumătate halba de Gambrinus. Îl puteai întâlni, seară de seară, pe eternul Mitică al lui Caragiale, nume generic, sinecdocă ce ilustrează, de fapt, nu un anume Mitică, ci pe locuitorii Micului Paris.
Caragiale a plecat din ţară şi s-a mutat la Berlin. Dar berăria a continuat să funcţioneze. Elitele şi nu numai se întâlneau la fel ca pe vremea patronului Caragiale.

Perioada interbelică. 1926. Fabrica Luther devenea proprietara localului, pe care l-a concesionat numaidecât. Gambrinus rezistă. Vara, erau scoase mese de tablă în stradă, pentru clienţii doritori de soare la terasă şi bere pe caniculă la lumina zilei. Iarna, se ţineau concerte susţinute de către Grigoraş Dinicu, Jean Marcu, Jazzul Albaharz, unele dintre ele transmise în direct la radio. Aveau loc spectacole de jazz şi cântări ale tarafurilor lăutăreşti celebre, în decorul branduit cu mobilier masiv de stejar ornamentat. Două sute de persoane încăpeau concomitent în salon. Gastronomic şi gustativ vorbind, berea nu era singura delectare a muşteriilor. Se servea ciorbă de burtă, tuslama regală, mazăre bătută, şniţel vienez, mici, garnituri de cartofi pai, sfeclă, varză roşie, orez, cuş-cuş, pommes chips (cartofi prăjiţi tăiaţi în rondele foarte subţiri), brânzeturi.

În 1940, clădirea a fost demolată. Şi totuşi, legenda n-a murit. Peste un an, cârciuma a fost redeschisă de către un anumit Naumescu, la intersecţia dintre bulevard şi strada Brezoianu, pe locul fostului Cerc Sidoli, construit la 1874. Era, de fapt, un restaurant luxos. Purta aceeaşi siglă: Gambrinus.
A venit şi regimul comunist. Surprinzător, Gambrinus a rămas în picioare cu tot cu denumire. În 1948, clădirea a fost naţionalizată de comunişti. Pentru câţiva ani, a adăpostit căminul Facultăţii de Teatru şi Cinematografie.

Undeva prin anii ’90, a murit aici o tânără, care a picat în casa liftului şi timp de trei ore nu s-a sesizat nimeni să o ajute. Evenimentul nu a rămas fără urmări. Tudor Chirilă, solistul trupei Vama Veche în acea perioadă, a făcut un remake după renumita piesă „Hotel California” a lui Eagles. Cântecul s-a numit „Hotel Cişmigiu” şi a fost inspirat din tragedia fetei care şi-a pierdut viaţa: „Welcome to the Hotel Cişmigiu,/ Such a lovely place, such a lovely place,/ E ca un sicriu…”

În 1995, imobilul a fost scos din uz. Era prea degradat. Atât de degradat, încât i s-a pus lacăt. De aici şi până la devastare nu a mai fost decât un pas.

A fost retrocedată moştenitorilor familiei Pissiota în timpul mandatului de primar general al Capitalei al lui Traian Băsescu. În 2005, compania spaniolă Hercesa Imobiliaria a cumpărat tot complexul Cişmigiu, ce includea hotelul Cişmigiu, restaurantul Gambrinus şi cinematograful Bulevard. Hercesa s-a angajat să aloce aproape şase milioane de euro pentru reabilitarea imobilului şi să amenajeze 67 de apartamente în regim hotelier. Investitorii au fost obligaţi de legislaţie să păstreze faţada clădirii şi anumite elemente arhitecturale. Exact cum s-a întâmplat cu patronii hotelului Novotel.

Până în ziua de azi, nu s-a făcut nicio mişcare în afara unor bannere gigantice care acoperă o parte a imobilului. Se zice că interiorul clădirii va fi demolat complet şi că toată procedura va dura doi ani. Ce va rezulta este o construcţie modernă, de 1.200 mp, cu magazine la parter, birouri la mezanin şi aparthotel.

Dacă treci prin zonă, nu observi decât o ruină gri, „accesorizată” cu tot felul de desene gen urban art sau graffitti nereuşite, probabil semnate de aşa-zişii artişti de pereţi ai găştilor bucureştene de cartier ce simt mereu nevoia să-şi lase amprenta pe diverşi pereţi, întocmai ca şi câinii maidanezi. Două portrete ale lui Marilyn Monroe într-un pop art fără stil, un scris ştanţat cu Massive Attack şi afişe decojite zac în inerţie pe zidurile atrase de gravitaţie ale clădirii de la colţ.

Deşi se află pe lista monumentelor istorice, nu mai e decât o ruină părăsită cu risc seismic de gradul I. Dacă treci pe acolo, o vei observa numai în cazul în care eşti nostalgic sau ai citit la viaţa ta şi altceva în afară de factura de curent. Dacă nu, vei merge mai departe, fără ocheade aruncate spre istoria din colţul cel gri şi mohorât, care clipeşte zadarnic în umbră, prin crăpăturile geamurilor odată transparente, acum prăfuite sau inexistente. Dincolo de ea, umbra lui conu’ Iancu. Iar deasupra uşii decrepite, stă singura dovadă că pe aici au trecut şi mesageri ai istoriei: un antet nedezlipit, cu nouă litere care se străduiesc stoic să rămână vizibile pentru cei care încă nu au picat în ignoranţă. Antetul Gambrinus.