EXCLUSIV! Dumitru Prunariu, cel mai iubit dintre galactici

A fost odată un corifeu al astronauticii româneşti. Niciun conaţional nu a reuşit să îl egaleze până acum. Ajuns la maturitate, Dumitru-Dorin Prunariu trece prin filtrul memoriei întreaga viaţă. Concluzia: universul său este într-o continuă expansiune, iar lucrurile se schimbă în permanenţă. Despre spaţiu şi alte dimensiuni, despre Rusia şi invidia soţilor Ceauşescu, despre masonerie şi familie... Dezvăluiri ce vin să ne bucure intelectul.

“Reprezint România la Bruxelles”

În ultimul timp, Dumitru Prunariu nu a mai fost intens mediatizat în România. Cărui fapt îi datorăm această carenţă de imagine?
Nu îmi place să apar peste tot. Prefer să acord interviuri în publicaţii de calitate, în niciun caz în ziare de scandal sau de can-can-uri, pentru că nu acesta este stilul meu. Activitatea pe care am desfăşurat-o nu se pretează la aşa ceva. Mi se solicită foarte des interviuri, însă pe cele mai multe le refuz. În străinătate, de fiecare dată când sunt intervievat, apar pe primele pagini. Acolo, ziariştii mă abordează cu o serie de întrebări foarte bine pregătite.

Ce schimbări au survenit în viaţa dumneavoastră în ultimul timp, despre care noi nu am aflat?
Până în 2004, am fost preşedintele Agenţiei Spaţiale Române, iar acum sunt administratorul acestei instituţii, cea mai puternică din estul Europei. În august 2005, am revenit în ţară, după un an petrecut în Rusia, ca ambasador. Am fost înlocuit cu o altă persoană. Lucrurile la noi în ţară se schimbă cam des. Acum, mă aflu la vârsta la care activitatea se concretizează mai mult în management decât în cercetare ştiinţifică. Reprezint România la Bruxelles, ca director al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică. De altfel, în perioada 2004-2005, am fost preşedintele Subcomitetului Ştiinţific şi Tehnic al Comitetului ONU pentru Explorarea în Scopuri Paşnice a Spaţiului Extraatmosferic, iar acum sunt membru.

Sunteţi adeptul schimbării cu orice preţ sau, din contră, preferaţi să fiţi conservator în idei şi mijloace?

Nu mă consider conservator, însă în niciun caz nu sunt adeptul schimbării cu orice preţ. Acolo unde lucrurile funcţionează, unde întâlnim eficienţă şi experienţă, este păcat ca oamenii să fie schimbaţi. La noi în ţară se practică schimbarea cu orice preţ, pe motive strict politice. Din păcate, multe instituţii adoptă acest principiu, iar rezultatele se văd. Interesul politic primează indiscutabil. Eu am beneficiat de oportunităţi de care am profitat. Sunt, prin natura mea, un negociator. Îmi place să discut, să analizez o situaţie pe toate părţile, să găsesc o cale de mijloc care să îi mulţumească pe toţi.

Cum a fost experienţa trăită în Federaţia Rusă, în calitate de ambasador al României?
Fostul ministru de Externe, Mircea Geoană, a insistat trei ani să accept acest post. Practic, nu am fost trimis acolo de PSD, de Iliescu sau de Geoană, ci de statul român, pe care l-am reprezentat. După alegerile din toamna lui 2004, a venit altă echipă la putere, aşa-numita opoziţie de atunci, care a început să facă schimbări masive peste tot unde credeau ei că persoanele cu funcţie sunt afiliate la fosta conducere. Eu nu fac politică, nu am intrat în niciun partid, pentru că vreau să rămân persoana care am fost dintotdeauna În momentul de faţă, relaţia dintre România şi Rusia este foarte proastă.

“Lumea în general este mică”

În urmă cu aproape patru decenii, Henri Coandă v-a spus: “E frumos să visezi, dar şi mai frumos este să îţi vezi visul împlinit”. Ulterior, şi dumneavoastră aţi atins culmile mult visate, când aţi zburat în Cosmos. Cum e să-ţi întâlneşti visul?
Eu m-am îndrăgostit de zbor. De multe ori, nu ţii de la bun început să ajungi într-un anumit loc. De exemplu, eu niciodată nu am ştiut că voi ajunge cosmonaut. Pentru mine, idealul profesional era să lucrez în aviaţie. Sunt Balanţă, semn de aer, motiv pentru care mereu am fost atras de înălţimi. Când am ajuns în Cosmos, am realizat că nu mai există percepţia vitezei, ai impresia că totul este imobil. Dacă te uiţi prin hublou, vezi Pământul care se rostogoleşte sub tine, ca un bolovan uriaş.

De acolo, de sus, lumea pare chiar atât de mică?
Practic, lumea în general este mică. Pământul este o planetă de dimensiuni reduse. Sistemul nostru solar este situate undeva spre marginea galaxiei. Cine ştie ce alte sisteme planetare există? Ce viaţă, ce inteligenţă? E posibil chiar în galaxia noastră. Când vom descoperi noi legi ale fizicii, când vom reuşi să controlăm gravitaţia, vom putea afla mai multe lucruri.

Invidia soţilor Ceauşescu

Aţi fost primul şi singurul român din istorie care a zburat în spaţiu. De ce nu v-a călcat nimeni pe urme?
Este o opţiune politică, adică să fii acceptat, pe plan politic, de un stat care lansează cosmonauţi. Înainte de ’89, era posibil, pentru că noi făceam parte din programul Intercosmos. Nu ştiu dacă era mai bine sau mai rău, dar pe planul acesta era un sistem care funcţiona. În plus, costurile sunt foarte mari. Pentru formarea şi lansarea unui singur cosmonaut, este nevoie de 30 de milioane de dolari. Nu ştiu cine scoate atâţia bani din buzunar. Becali? Căşuneanu? Ţiriac? Ei probabil se gândesc la alte investiţii.

În anii ’80, aţi atins o popularitate atât de mare, încât soţii Ceauşescu v-au restricţionat apariţiile la televizor. Cum v-aţi împăcat cu ideea?
A fost o problemă care pe mine m-a interesat mai puţin. Eu cred că era problema lor, nu a mea. Imaginea lui Ceauşescu era peste tot, lumea era sătulă. Atunci am apărut eu, iar atenţia populaţiei s-a deplasat spre mine. Direcţia de propagandă a Partidului Comunist, care lucra pentru imaginea soţilor Ceauşescu, a intrat în panică. Am primit ordin verbal că nu voi mai fi promovat de către mass-media. Singurul moment în care i-am întâlnit a fost atunci când am fost decorat. Preşedintele s-a uitat indiferent la mine, pentru el a fost o formalitate. Am auzit ulterior un comentariu al Elenei Ceauşescu, care stătea de vorbă cu câţiva membri din Comitetul Politic Executiv şi a zis: “Lasă, dragă, că în ziua de azi tehnologia a evoluat şi aşa uşor se zboară în Cosmos!”.

“S-au făcut compromisuri mari în masonerie”

Se zice că sunteţi mason şi că deţineţi gradul de Cavaler Templier. Explicaţi-ne, vă rog, cum aţi fost inclus în lojile masonice.
Din păcate, oamenii înţeleg peiorativ apartenenţa la o lojă masonică. Loja nu este secretă, este o organizaţie înregistrată legal la tribunal. Nu facem manifestări publice, nu ne ascundem. Este adevărat că, din punct de vedere teoretic, în ţările cu democraţie dezvoltată, situaţia stă altfel. Masoneria nu este o organizaţie politică, ci este o structură ce desfăşoară nişte activităţi comune, care nu interferează cu activităţile statului. Din ea fac parte elitele din orice domeniu, care urcă în ierarhie exact ca într-o şcoală, parcurgând mai multe etape. În mod normal, între oameni de o anumită calitate, se stabilesc anumite relaţii şi afinităţi. Adevărul este că, de când sunt implicat în activitatea de la Bruxelles, particip din ce în ce mai rar la întrunirile masonice. Nu m-am mai implicat aşa mult, pentru că în ultimii ani s-au făcut compromisuri mari în masonerie şi au fost acceptate tot felul de persoane care nu au ce căuta acolo. Din nefericire, şi aici lucrurile evoluează ca în întreaga societate românească: dacă ai bani, poţi orice, indiferent de calitate. S-a comercializat totul.

Engleză, franceză, rusă, română. Limbi pe care le vorbiţi fluent. Mai este timp de o nouă provocare lingvistică în ceea ce vă priveşte?
Am învăţat limbi străine, franceza era solicitată, însă acum la Bruxelles, la Comisia Europeană se vorbeşte mai multă engleză. Mi-ar fi plăcut să continuu cu germana, limbă pe care am studiat-o în liceu, însă nu am exersat-o şi am pierdut contactul cu ea.

Spuneaţi că programele Agenţiei Spaţiale Române, pe care o prezidaţi, trebuie îmbunătăţite. Cum trebuie să operăm această schimbare?
În momentul de faţă, fondurile româneşti pentru cercetare au crescut substanţial. Avem un buget considerabil. În urmă cu trei-patru ani, aceste fonduri reprezentau sub 0,2 % din produsul intern brut. Conform reglementărilor europene, până în 2010, aceste sume trebuie să ajungă la 1 % din PIB. Cercetătorii ştiinţifici români care participă la programe naţionale şi europene pot să ajungă la venituri pe măsură, conform legii, de 4.300 de euro pe lună. Este un lucru perfect normal pentru activitatea pe care o desfăşoară un om de ştiinţă.

Ce se poate schimba, pe plan ştiinţific, în România zilelor noastre?
Ceea ce s-a întâmplat după 1990 dovedeşte că majoritatea oamenilor de ştiinţă au plecat, pentru că li s-au oferit avantaje materiale. Putem schimba multe, în sensul că trebuie să ne implicăm, să păstrăm creierele în România, să le creăm condiţii similare cu cele occidentale. Au luat fiinţă noi instituţii în ultimii ani, care pot creşte pe baza finanţărilor europene. Tinerii pot rămâne aici, dar cei mai mulţi dintre ei nu cunosc mecanismul care li se oferă pentru a câştiga mai mult.

“În 20 de ani, vom ajunge pe Marte”

Chiar se vor relua cursele spre Lună sau trebuie să mai aşteptăm?
Trebuie să mai aşteptăm. Astronautica trece prin faze noi de abordare, în primul rând în America, apoi în Europa, dar în stadii incipiente de cercetare. NASA investeşte în spaţiul cosmic mai mult decât toţi ceilalţi la un loc. Se vor trimite navete pe Lună, se vor forma baze permanante pe Lună, deci explorarea acestui satelit nu va mai fi în fază de pionierat, aşa cum s-a întâmplat în cadrul experimentului Apollo. Mult mai interesant va fi când vom vedea primul zbor pe Marte. Nu există deocamdată programe concrete pentru zborul pe planeta Marte, dar există proiecte, atât la americani, cât şi la ruşi şi la chinezi. Important este ca toate aceste state să colaboreze, pentru că numai aşa vom evolua. Zborul pe altă planetă ar trebui să fie un triumf al Terrei, al omenirii, nu al unui stat aparte. Oricum, eu cred că în 20 de ani vom ajunge şi pe Marte, deşi unii cercetători mai optimişti estimează o perioadă de doar 15 ani.

Dar cumpărarea teritoriilor pe Lună? Este posibilă, aşa cum vedem în presă?
Nişte investitori vicleni au pornit o afacere, în ideea că lumea este doritoare de proprietăţi, chiar dacă nu apucă niciodată să le vadă sau să pună piciorul pe ele. Omul rămâne cu ideea că posedă o proprietate undeva, departe. Aceşti întreprinzători au declanşat mare vâlvă prin vânzarea teritoriilor pe alte planete, la preţul de 520 de dolari pe hectar. Totuşi, lucrul respectiv nu este recunoscut pe plan internaţional, dar ele vor putea intra în vigoare. Cert este că oamenii se arată încântaţi de un certificat foarte frumos, pe care să scrie că sunt proprietarii parcelei X de pe Lună, motiv pentru a se lăuda în faţa prietenilor.

Ce anume vă face să declaraţi cu vehemenţă că nu există numai pe Pământ viaţă?
Pământul este o planetă mică, dintr-un sistem solar mic, aflat undeva pe la marginea galaxiei. Este imposibil să nu existe şi alte sisteme similare. Eu consider că viaţa nu este specifică Terrei, ci universului. Noi suntem o părticică din univers, nu universul a lăsat doar un fir de viaţă pe Pământ. Orice civilizaţie are o anumită dezvoltare: apariţie, ascendenţă, punct culminant şi dispariţie. Are o evoluţie, un maxim şi un colaps. Am putea chiar descoperi că pe planeta X există nişte fiinţe cu ciomag în mână, care să nu ştie ce înseamnă tehnologie. Totuşi, conform afirmaţiilor ştiinţifice, inteligenţa nu trebuie să se manifeste numai sub forma uni corp material, ci se poate constitui numai într-un câmp energetic. De fapt, noi, ca fiinţe umane, suntem, în primul rând, energie.

Cum sună viitorul în percepţia lui Dumitru Prunariu?
Indiscutabil vom evolua foarte mult pe plan ştiinţific. Creştem exponenţial.

Moştenirea genetică a familiei Prunariu

Tatăl dumneavoastră: inginer. Soţia, Crina Rodica Prunariu, a absolvit Facultatea de Aeronautică. Fiul cel mare, Cătălin, este liderul clubului de piloţi “Aurel Vlaicu” din Bucureşti. Până la urmă, e pură coincidenţă sau gena e de vină?
Cred că este şi genetic. Eu am avut predecesori în domeniul tehnic, dar nu şi aeronautic. Pasiunea pentru tehnică am moştenit-o de la tatăl meu, care mi-a dezvoltat aptitudinile. Cătălin, băiatul meu cel mare, este pasionat, la rândul lui, de aviaţie. Când soţia mea era însărcinată cu el, a făcut practică la Aeroclub, a reuşit să camufleze cumva sarcina, până la un moment dat, când nu s-a mai putut.

Care sunt particularităţile familiei Prunariu?
Am o familie frumoasă, cu o soţie, doi fii, două nurori şi doi nepoţei. Băiatul meu cel mic, Daniel, are alte preocupări faţă de Cătălin, un Capricorn foarte bine organizat. Daniel este Săgetător, este expansiv, volubil, amator de viaţă publică, lucrează la Agenţia Naţională pentru investiţii străine, se simte extraordinar în mediul în care activează. Nu s-a lăsat mai prejos de fratele lui şi a experimentat saltul cu paraşuta. Cătălin a făcut performanţă în paraşutism, este campion naţional la acrobaţie aeriană şi a fost directorul Aeroclubului Bucureşti. Viaţa trăită în acest mod oferă nişte impulsuri. Nora mea cea mică, Anca, este redactor la o revistă cunoscută. Ea mă sfătuieşte unde să accept interviuri şi unde nu.

Cum e viaţa de cuplu între doi oameni pasionaţi de aeronautică?
Eu şi soţia mea suntem total diferiţi. Eu sunt echilibrat, volubil şi implicat în multe activităţi sociale, iar ea este pedantă, foarte bine organizată profesional. Din 1990, soţia mea şi-a schimbat domeniul de activitate, a renunţat la aviaţie. A lucrat o perioadă în comerţul exterior, iar acum este la Ministerul Afacerilor Externe, a parcurs toate treptele necesare, a făcut Academia Diplomatică, iar de un an este ambasadoarea României în Armenia. Este o realizare foarte mare, pentru că se descurcă excelent, are analize proprii foarte pertinente. Doar a fost campioană naţională la şah! Când ne-am cunoscut, mă bătea de mă rupea la şah.

Când vă vizitaţi?
Eu merg la ea, în Armenia, la Anul Nou şi la Paşti, iar ea vine în ţară vara, în concediu. O perioadă, am lucrat amândoi la Moscova, când eu eram ambasador, iar ea se ocupa cu problemele politice ale relaţiei cu Federaţia Rusă. Acum, ne vedem mai rar. Copiii sunt la casa lor, avem deja nepoţi.

Nepoţii, moştenirea cea mai de preţ a familiei Prunariu...
Da. Fiul cel mare are doi copii: Arina-Cristina, care va împlini patru ani la primăvară, şi Radu-Andrei, mezinul familiei, bebeluşul nostru de şase luni. Dorinţa noastră este ca moştenirea să se mărească, să avem urmaşi şi din partea lui Daniel.

(Interviu publicat integral in revista Monden, in ianuarie 2008)